Category: recenzie

Scăpai ca porcu-n cucuruz la telecomandă și zăpuii de la o emisiune cu vedete la alta. Niște celebrități care pînă deunăzi erau frumoase, acu arătau de parcă le-a lovit o bombă rusească cu acid hialuronic la Cernobîl. Probabil doctorii ăia care le-au tunat în bătaie de joc intenționau să le mențină cliente active, trecînd de la chirurgia estetică la aia reparatorie și viceversa.

House Of Gucci: în care copii de bani gata, unii mai idioți decît alții, fac praf averea familiei, cu concursul goldigărițelor, producătoare pline de ambiții și goale de conținut. Cum să faci bani supraestimînd snobismul altora și să-i pierzi din snobism propriu.

Matrix Resurections 2021 = în care o mînă de oameni cu mintea-n ceață și alta de gîngănii cibernetice lucide se bat stînd pe scaun pînă le dă sîngele pe nas. Bătălia s-ar duce pentru a trece din ireal în real și din sclavi sedați în liber exaltați. Balanța o înclină goanjele robot ce au pactizat cu oamenii și o pizdă la care iar i se (ră)scoală IT-stului video-gamer Neo. Totul e ierarhie pură sau mascată: șefi și subordonați. Ierarhie de dominare și ierarhie de producție, orice fiind posibil pentru că nimeni nu știe despre ce vorbește. Nerecomandat pentru un intelect care depășește 10 ani.

Don’t Look Up = în care o cometă urmează să-l dezintegreze, dacă Pămîntul nu i-o ia înainte. Politicul și capitalul, adică idiocrația de stat și cea privată aleg s-o facă bucăți cît mai aproape de zona de impact, ca să-i exploateze minereurile. Deznodămîntul e lesne de ghicit , atunci cînd puterea politică și cea financiară își dau mîna: toată lumea își dă duhul. Orice asemănare cu strategia pandemiei fiind pur întîmplătoare. Meri-n Christmas!

Filmul e conspiraționist, cu bătaie de la pumni, pînă la covid și la vaccin. Masculul alfa 007 tre să anihileze un virus ca un cip programat care omoară în funcție de adn-ul țintei. Toți bărbații mor violent, doar eroinele scapă. Un feminism ce frizează misandria. Femela fatală 007, care supraviețuiește fără nici o zgîrietură, e de culoare, cu un cur cît un hipopotam, și cu o privire la fel de inteligentă. Gagica lu Bond e o leșinată franțuzoaică, care nu pare să fi văzut soarele în viața ei, ca mai toate suratele ei, ce par crescute cu brînză care n-a văzut laptele…

E aproape imposibil ca cineva să scrie bine, adică să aibă talent la scris, în plus să aibă și ce transmite. De aia avem o droaie de scriitori care au talent doar la nerușinarea de a nu se opri din pisălogeala lor pînă nu adună de un volum, plin de litere, cuvinte, propoziții, paragrafe, pagini, capitole ce pot fi rezumate într-un singur cuvînt: gunoi. Aici se includ și jurnaliștii. Pe de altă parte, fără ăștia, nimeni nu și-ar da seama cînd cineva le leagă bine și are ceva de spus. Ce vroiam să vă spun e să-mi faceți semn cînd dați de vreun român care scrie bine, fără să intoxice sau să vorbească în gol.

„Încercaţi să fiţi liberi: veţi muri de foame. Societatea nu vă tolerează decît dacă sînteţi, rînd pe rînd, servili şi despotici; este o închisoare fără paznici – dar din care, dacă evadezi, pieri. „
Cioran n-a încercat să fie sclav, că ar fi preferat să fi murit de foame. Nici tiran n-a fost, că n-avea pe nimeni în subordine. Dar îi cam plăcea să ațîțe. Ce-ar mai fi trollat de apuca facebooku!

Cioran ura munca, considerînd-o cea mai perversă invenție umană. „ – Păi, să scrii atîtea cărți e muncă”.- zic ăia care n-au cunoscut inspirația și pasiunea. Emil chinuia hîrtia dintr-o plăcere sadică și dintr-un imbold nestăpînit, trădîndu-se că nu suferea de nici o depresie. La depresivi vin doar pastilele, nu și muzele. ”- Și insomniile cum i le explici?” – continuă scepticii selectiv. Simplu: încearcă să nu miști un deget toată ziua, să vezi de te ia somnul. Și asta dacă ar fi să-l cred. De fapt se scuza la clasa muncitoare, rușinat că nu-și caută de lucru, trăind din pomeni, sub pretext că neputînd dormi noaptea, nu poate nici munci ziua. Avea orgoliu, drăguțul.

Am în listă zeci de actrițe de teatru. Toate-s cel puțin frumoase, grosul lor fiind chiar de o frumusețe răpitoare. Totuși, cînd acestea trebuie să joace și roluri de femei normale, adică de șterse, de grăsane, de babe libidinoase, ori de banalele urîte, preponderente și în viața reală și în ficțiune, atunci ce fac? Se machiază să pară slute, se umflă cu recuzita. În mod normal cererea de hîde ar trebui să fie mai mare. Însă, dacă vor să facă carieră în teatru, cele dizgrațioase n-au nici o șansă. Dovada clară că actrițele profesioniste își fac cariera, nu atît cu gura, cît cu curul, diferența între un teatru și un bordel fiind insesizabilă.

Îmi apar în news-feed urări de la mulți ani Poliției Române. La mulți ani la ce? Unui sistem cu niște infractori, chiar criminali în uniformă. Complet inculți, adesea analfabeți, posturi fictive, aranjate, pensii speciale, cu răfuieli intestine, similare cu reglările de conturi mafiote, cu taxe de protecție, biruri pentru tratamente preferențiale, cumetrii, șmenuri, înscenări, falsificări, violențe, pasivități și mînăreli, cîrdășii cu interlopii, parveniții și politicul. Exact ca oricare altă instituție a statului. O rîie care nu trece cu pucioasă, ci cu ștreang, de n-ar fi ilegal.

Cei inteligenți și trecuți prin viață nu se prea mai pot bucura de filme bune, adică dpdv critic proaste, fiindcă se prind la tot pasul că povestea e fake, trasă de păr, fără noimă. Se pot uita doar la filme din domenii despre care nu au habar. Și cum românul se cam pricepe la toate, logic, se închid cinemaurile definitiv și unul după altul.

Românul continuă să fie fătat poet. Într-atît, încît acu-s mai mulți cei care scriu poezie, decît cei care o citesc. Impactul lor asupra realului fiind zero, năpădiră virtualul: strigoi , morți după propriile rime.

În Epoca de Aur, existau lingouri contra-făcute cu mult mai mari decît ăștia din AUR, chiar și printre scriitori. Poporul le devora în draci autorilor români dejecțiile ce proslăveau dictatura ori o dădeau drept un sistem normal, chiar ideal. Autorii de romane polițiste la tonă, turnători, ofițeri la Securitate sau cu grade în sistemul represiv, ăștia erau cei mai citiți: ne băteam pe ei, la coadă în bibliotecile publice, lingușindu-ne și corupînd bibliotecarele să ni-i pună deoparte: George Arion, Rodica Ojog-Brașoveanu, Constantin Chiriță, Leonida Neamțu. Haralamb Zincă, Petre Sălcudeanu, Traian Tandin, Nicolae Tăutu, Tudor Negoiță , Nicuță Tănase, Olimpian Ungherea, etc, îi știți voi mai bine. Mi-am sacrificat pentru ei banii de buzunar din sticle și borcane adunate de pe maidan și reciclate, cumpărîndu-le cireșe negre de mai drept mită bibliotecarelor din Hațeg.

O carte e ca o femeie: te poate captiva, inspira, ferici, îmbogăți sau vindeca. Sau te poate plictisi, adormi, tîmpi, enerva, ori otrăvi. Prost nu-i cine scrie…

Un orășel de munte, cu locuitori care se cred la șes, fiind la fel de netezi la creier ca și cîmpia. Totul aici e șters: și trecutul, și oamenii, și prezentul și viitorul. Nu cu buretele, ci cu meschinăriile și găinăriile mai contagioase decît ciuma din Wuhan. Pandemia nu i-a schimbat cu nimic, poate chiar i-a înmulțit, că-n carantină nu făceau altceva decît tot ceea ce știau mai bine: adică să se fută între ei.

Maia Morgenstern ne lovește din nou cu reclame. Atîta că de data asta e obeză, bătrînă și urîtă. Și nu, nu cred că s-a deformat anume pentru rolul din neinspirata aia intoxicare publicitară. Și asta după ce ajunsese celebră, și planetar și în al nouălea cer, întruchipînd-o pe Fecioara Maria. Și-o fi băgat dracu coada ca s-o facă pe Precistă de comédie.

De cîte ori vizionez un film sau serial american mă minunez de cît sînt protagoniștii de scîrbe sociopate, de o impotență ori de o frigiditate afectivă greu de înghițit. Noroc că, cu anii trăiți în Occident, realizez că nici bătrîna Europă nu-i departe. De aia și merită să piară înghițită de restul lumii. Din păcate nu-i mai apucăm și noi happyend-ul .

Mă uitai pe netflix la documentarul Grizzly Man – un bipolar sinucigaș se cortuiește vara printre grizzly și sub pretext că vrea să-i protejeze de braconieri se filmează îndrugînd narcisisme, mitomanii și alte deliruri de grandoare. Mai își ia cu el niște pizde la fel de duse cu pluta, ca teacă la pulă. Pînă la urmă îl halește un urs care nu știa că și bolnavii mintal îs protejați de lege, cu tot cu ultima lui tembelă, în timp ce-și regizau filmarea în direct. Descreierata, în loc să fugă, îl lovea în cap pe grizly cu o tigaie la reduceri. Morala: gospodina nu te lasă la greu, nici nici musafirii pe nepusă masă nu rămîn flămînzi.

Oricine are cîțiva cititori se crede publicist ori scriitor. După principiul că orice prost se crede inteligent, ori genial, dacă dă de un prost mai mare.

Majoritatea autoproclamați – artiștii – recunoscuți doar cînd și-au găsit proștii. Mai penibili decît cea mai joasă speță de papagali și falsificatori ai realității pretins artistică: actorii. Ăia nu mai au nevoie de recunoaștere, fiind atît de mulți, încît își găsesc automat proștii în propria tagmă.

”Șefu la bani” – o excelentă și fericită expresie a bogăției culturale molipsitoare, pe care doar geniul recunoscut al liricii manelelor ar fi putut s-o ticluiască atît de bine, sintetizînd dorințele cele mai profunde și mai arzătoare ale omului: cea de a fi stăpîn peste ceva sau peste cineva și cea de a deține finanțele necesare unui grad mai mare de libertate.

De sărbători se stă pînă tîrziu în noapte, chiar pînă spre dimineață. La o bîrfă sau la un film. Problema e că toate filmele noi au ajuns greu de înghițit, rupte de realitate. Scenariștii fiind acum cel mult la vîrsta a doua, albi privilegiați, care n-au trecut prin nimic serios în carieră, în afară de depășirea dependenței de droguri, proiectîndu-și experiența de viață personală nulă în personaje neverosimile ori în intrigi la fel de plauzibile ca un cangur tărcat. Noroc cu calitatea imaginii și a efectelor speciale.

Dintre toți scriitorii francezi cu care mi-am obosit ochii, pe Proust n-am reușit să-l înghit, nu pentru că era gay, ci pentru că era un fițos, descriind ca o burgheză, de riscam să dau în misoginie. Toată lumea îi știe vrăjeala aia cu aromele copilăriei, care te fac să călătorești înapoi în timp, dacă ai mai dat de ele mult mai tîrziu. Bine, la noi a ajuns mai cunoscut, chiar călătorind în timp și încarnîndu-se în tizul său mult mai celebru – Vali Vijelie, cu care e leit. Majoritatea gay-lor visează să iubească, desigur consensual, un hetero. Dar , na , numa atîta s-o putut.

Gătai „Misterul regelui / Despre scris” al lui Stephen King. Acesta îi sfătuiește pe cei care vor să devină scriitori să fie succinți. Îndemnul la concizie, la evitarea adverbelor, a adjectivelor, a atributelor, ori a ornamentelor redundante nu e nimic nou, vezi latinescul, „multa paucis” – mult în puține (cuvinte). Păcat că S K s-a întins la aproape 300 de pagini, practic contrazicîndu-și teoria pe buzunarul și răbdarea noastră.

Jurnalul autoarei e captivant pentru un bărbat care încă nu e lămurit cu ce se mănîncă femeia. Imboldul ce i-l dau primele pagini e să descotorosească de tomul destul de gros, făcîndu-l cadou cu o dedicație deșteaptă vreunei pipițe veleitare, sau măcar uneia cu stomac destul de tare ca să digere orice fușereală, devoratoare de telenovele ori de seriale gen Gossip Girl. Asta aş fi făcut dacă nu m-ar fi temperat ştampila bibliotecii orășenești Hațeg.

Anais îşi inventariază prada ultimilor ani. În ciuda faptului că-i recrutase după criterii precise, de pildă aparenţa unui grad înalt de inteligenţă, loialitate, de transparenţă , de romantism, împănate cu un grad scăzut de susceptibilitate, simţea că-i scăpaseră, pe rînd, cum se scurg firele de nisip dintr-o clepsidră, una însă tot mai greu de întors cu curu-n sus. Să găsească alţi patru, cinci, care să se cunoască unii pe alţii, să interacţioneze şi să rivalizeze la cucerirea ei nu era uşor, strămutată într-o metropolă, un cuib de oameni cronofagi, indisponibili şi mai ales fără atributele celor de mai sus, deloc citadine.

Simte gustul amar al jucătorului împătimit care pierde pe mîna lui, deşi avea cărţile măsluite. Încercă să se autoconvingă că oricum se săturase de mofturile lor. După cîte omisiuni, jumătăţi de adevăr amestecate cu confesiuni şi sincerităţi dezarmante le servise, obosise şi ea să le alunge umbrele scepticismului, rezultat direct al soarelui, ce-i drept cu dinţi, care ar fi vrut să le fie ea.

Autoarea bovarică se crede generoasă şi afectuoasă cu Henry, Hugh, Allendy, Otto, şi tatăl ei, toţi amanți şi iubiţi de aceasta simultan, acordîndu-i fiecăruia pe rînd locul fruntaş în inima ei, convinsă că ea însăşi e pe primul loc în inimile lor.

Cum gradul de sinceritate al unui om n-are nici o treabă cu adevărul spuselor lui îţi doresc să te distrezi copios cu umorul involuntar al acestei curvuştine ataşante care confundă psihanaliza cu hormonii în voia cărora se şi lasă.