zăpușeală

În sfîrșit o săptămînă întreagă de caniculă. Pînă și aci, în Subcarpați, la poale de Retezat, unii săteni se refugiază exasperați sub parasolare sau în filigorii. Fala i-o pus să-și betoneze sau să-și paveleze curtea, care acum îi radiază ca un reactor deschis la Cernobîl. Pentru un petec de umbră ori de răcoare trebuie să se ascundă și mai departe de casă, în fundul grădinii, dar acolo miroase prea urît rahatul nepresărat cu rumeguș din budă. Lac de sudoare, ar decoperta transpirații ocolul, să-l înfingă cu niște pomi salvatori, dar îi trec și mai abitir nădușelile, la gîndul cît i-a ars și îi va arde manopera și materialele, bașca groaza de trăznetul ce va fi adus de copacul lîngă casă, de parcă nu-i evident, că și pe ei i-a trăznit de mult, chiar dacă -s încă feriți de umbra prapurilor.

porți

Verde – culoarea majoritară a porților din sat. Se confundă cu peisajul. Și ale mele-s tot verzi, ca să nu se observe că-s de acum mereu închise. Le mai deschid cînd veniți în priveghi.

aromatice

După cosit, menta trece la tocat, apoi la uscat, apoi la combinat cu roinița și cimbrișorul care au trecut deja prin aceleași faze. La cît îs de delicat, am rupt coasa, dar o reciclai în machetă tocătoare. Un ceai bun cere sacrificii. Pot s-o frec după, că nevasta nu mă toacă.

la țară

Ce duminică frumoasă!
Îi păcat s-o stric pe coasă?
Da-s sătul, cînd merg la budă,
Să mă cac cu țoala udă.

vestimentație

Consătenilor mei nu le mai este rușine să meargă la oraș cu mine îmbrăcat în haine de lucru. Ăsta e primul pas în evoluția surprinzător de rapidă, ce vestește următoarea etapă a progresului nu doar rural, ci și totodată universal omenesc: capacitatea de a se duce ei-înșiși la oraș, în alte haine decît cele de duminică.

colinde

Mersul cu colinda era una din rarele ocazii în care fusese încurajat cerșitul pe la cunoscuți, mai rar și pe la necunoscuți. Pe vremuri, cînd se împămîntenise, obiceiul se săvîrșea exclusiv în sat, unde se știa tot neamul cîte parale face. Parale nu se făceau, că le aveau doar bogații, și asta tocmai pentru că nu le puteau fi smulse. Bașca că pînă dădeai de ei, mureai de foame, de frig și de drum lung. În schimb de săraci nu era lipsă. Își trimiteau copiii între ei, la adunat vreo nucă încă nerîncezită și vreun măr aproape mîncabil pe trei sfert. La final toți dădeau și se compensa cu ce le primeau odrasele. Tot așa își furau și căciula și cucuruzul de fiert, fiecare din holda vecinului, c-avea gust mai bun nemuncit de cel ce-l molfăia.

necrolog

Azi picai în capcana fake-newsului, și-l dădui drept răposat pe un tînăr consătean, care i-a îngropat pe mulți, săpîndu-le groapa, la propriu, ca gropar. Anunțătoarea prematură a decesului lui fu chiar maică-sa, de la care aflară și vecinii, ce-mi dădură de știre să-i public necrologul. Ștersei postarea, cu zecile de condoleanțe cu tot, după ce primii alte mesaje cum că ar fi încă viu. Așa ceva! Se putea și mai rău: maică-mea se bucurase prin sat, că poate-i bagă fiul la casa de nebuni înaintea ei, sperînd să dezmintă astfel, fără de tăgadă, suspiciunile confirmate de acesta, cum că n-ar fi întreagă la minte.

La coasă

Plecai la coasă fără apă, iar fîntîna proprietarilor momentan absenți n-avea ciutură. Noroc cu fructele în pîrg, că supsăi un litru de apă numa din ele. Iarba era toată învolburată, coasa nebătută, mă mișcam cu viteza melcului turbat, care rîdea copios de mine, driftuind pe cantul fîntînii.