corciri lingvistice

Se oripilează unii arogant, cum că diasporenii colorează comunicarea cu termenii țării de adopție. Orice limbă e irelevantă, un moft. Cu cît mai amestecată sau mai neclară, cu atît mai bine. Omoară plictisul inerent oricărei conversații. Atașamentul lingvistic, ca și patriotismul, sînt doar fațete ale aceleiași monede, cea de pură imbecilitate.

uzura psihică

Alt semn că urmează să ajungem din urmă sau să intrăm în lumea bună e că încep să ne facă diasporenii depresie, încep să cedeze psihic înainte de a o face și fizic, nu că mentalul ar fi fost vreodată disociat de trup. Din ce în ce mai mulți se întorc prăjiți la iarba verde de acasă. Învățați cu aia uscată occidentală, dau și în sevraj, și nici rețetă compensată de antidepresive nu mai au, nici nu cer, să nu se afle, să se facă cumva de comédie, că din zmeii care speriaseră Vestul ajunseră buni de asistență medicală. Ne-au ținut economia, e vremea să-i ținem și noi.

exod rural

Orășenii cu capital se gîndesc și mai serios grație pandemiei să cumpere o casă cu grădină la țară, pe coclaurile care li se păreau atît de minunate pe cînd făceau pe turiștii. Vor fi făcînd apoi pe noii rurali, și vor încerca să se integreze peste vară în rezidența sătească, și în noua comunitate ce le va transforma ambianța idilică în iad și-n casă de nebuni. După cîțiva ani, consternați ori scîrbiți, vor vinde tot, altor citadini naivi și optimiști, care la rîndul lor vor albi de nervi și de resentimente față de băștinași. Și tot așa pînă cînd pleașca imobiliară rurală va deveni exorbitantă și va inhiba dorințele apartamentacilor de aer curat, de natură, de spații largi și de viață simplă. Îi așteptăm cu nerăbdare și cu venin proaspăt și la Sălașu de Sus și-n Țara Hațegului. Le va fi, dacă nu o aventură, atunci o experiență cu adevărat de neuitat.

italienii

Primul meu contact cu diaspora din Italia fusese în vizită la o familie nevoiașă de români cu mulți copii. El lucra în construcții, ea făcea curat la niște îmbuibați, prea bogați ca să-și mai strîngă singuri mizeriile. M-au întrebat gazdele cu ce mă ocup, și am recunoscut că cu cît mai puține posibil, că dacă exista ceva de care aveam oroare, aia era munca. S-au uitat la mine ca la un nebun, cu o ostilitate crescîndă ce se înfiripa pe măsură ce vorbeam. Mă adusese în casa lor cumnata, la care tocmai se lăudau cu banii primiți cadou pentru copii de la bogătani respectivi. Capul familiei specifica că are o tactică de a-și vîrî plozii în continuare pe sub pielea macaronarilor, că poate , poate, se agață de vreo sponsorizare mai consistentă și mai permanentă . Menționase și că avuții ăia aveau o slăbiciune pentru una din fetițele lui, cu care spera să dea lovitura. Așa am realizat că există chestii și mai rele decît munca.

fățărnicie

Am trăit din 2014 în 2017 în Franța, în Țara Bascilor. Chiar și cu o bască timp de un an. Deși intenționam să rămîn de tot. Nu recomand. E o țară de cacealmiști pe toate planurile. O soră mai mică a României. Prefer spațiul mioritic, că-i impostura, netrebnicia și totul pe dos, dar mai pe față. Acolo am scăpat nebătut , că era cu cîntec să ataci emigranți și pe deasupra românași considerați automat romi. Aici scap nebătut, pentru că merg la sală, și oamenii nu-s uniți.

sezonieri

Odată cu valul trei de carantinări covid abuzive în România, începe în Vest și noul sezon de muncă în agricultură, sector care fără români va fi pus pe butuci. Restricțiile demenților noștri din guvern îi vor împiedica pe sezonieri să-și facă banul de supraviețuire, și vor obliga guvernele occidentale să intervină iar, ca să le fie furnizați sclavii necesari pe plantații. Hai că o să ne distrăm ca și anul trecut cu dictatura legii discreționare!

rușii

În curînd o să scoată Merkel și vizele ce stăvilesc rușii să intre odată cu gazul. Așa că curvele noastre trofeu pentru toți handicapații din Europa o să piardă vizibil teren în fața frumuseților naturale rusești. Avantajul e că diaspora românească o să fie în sfîrșit mai tolerată și mai preferată de țările gazdă prin comparație cu tăvălugul rusesc ce va schimba radical fața Europei.

migrații

Pînă la Brexit, Regatul Unit fu unul din absorbantele hemoragiei de sute de mii de români. Ciclul emigrarii doar pare să se fi încetinit, fiind tamponat pînă se duce pandemia. Apoi se va revărsa pe Germania. Eventual pe SUA, că, ălor 70 de milioane de retarzi logodiți cu Trump, le-ar prinde bine măcar cîteva sute de mii de troglodiți cu Dacia.

omonimie amoroasă

Numai în românește „mîndră” mai înseamnă și „iubită”. Deși România e numărul unu în Europa la cele care-și fac o profesie din a fi iubite nedemn, contracost, fiind considerate drept lipsite de mîndrie, taman de ăia care se/le înjosesc plătind.

Scandinave

A fost odată ca niciodată, cam pe unde s-ar pune–n cui harta Europei Centrale şi pofta migratorului cu talpa, o Scandinavie, cea care de n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit de modelul de Dumnezeu etatist făcut după chipul şi asemănarea danezilor, a norvegienilor, a suedezilor, a finlandezilor şi a islandezilor, la grămadă aruncaţi de restul lumii în aceiaşi groapă comună, groapa cu Vikingi, cei mai notorii pui ai Nordului, după urşii polari.

Nici de vikingi, nici de alţi nordici sălbatici n-aş băga mîna-n foc c-a auzit grosul norodului pămîntesc, mult mai preocupat cu învîrtitul în jurul cozii decît s-ar crede.

Totuşi, pe lîngă atarcţia cozii, omul de rînd şi de peste rînd mai e atras invariabil de bani, cu precădere cei ai altora.

Au scandinavii bani? Au, chiar şi gheaţă! Şi ăsta-i cam principalul mobil perpetuu al exploratorilor în masă de azi, oricît ar camufla ei goana după aur sub masca atractivităţii aventurii, a culturii şi a civilizaţiei, a naturii sau a altor mărunţişuri locale.

Hoţii de rai şi urmaşii mai pribegi ai lui Vodă Lăpuşneanu ştiu bine despre ce e vorba, fiind şi campionii Europei la a fi ţinuţi la poartă, a sări gardul, a fi daţi afară pe usă şi a intra înapoi pe geam.

Nordicii au porţile încă deschise pentru turiştii ce par cu dare de mînă, iar azi au şi fereastra mai mare decît uşa, da’ ambele-s bine ferecate.

Nesătul de pomul lăudat, mi-am luat sacu’, izoprenu’ şi tălpăşiţa aco unde se-ntunecă în plină zi, şi nu pentru că mi-am pus ochelari de soare.

Îngînîndu-se cu întunericul, Norvegia şi Danemarca se văd prost de departe, dar şi mai prost de aproape, lumina confuză a scurtelor lor zile purtînd doar o parte din vină.

Generalizarea descrierii ăstor două tărişoare şi extrapolarea la toată peninsula, başca la sateliţii ei insulari se înţelege de la sine că e mai bună decît risipa, fiind un lucru mult mai la îndemînă decît a face praf atîta putere de muncă, de bani, de energie sau de nervi, cît ar fi necesară studierii în parte a fiecărui clan din La Famiglia Borealis. Curată trădare a corectitudinii politice şi a unicităţii identităţii naţiunilor ăstora mărunte cu egou exacerbat, din fericire condamnate irevocabil la dispatiţie.

Conform uneia care n-ar şti nici de şagă, nici de şpagă, şi anume Statistica Globală – o culegere de date nu cu mult mai exactă decît ştiinţa din Vechiul Testament – Norvegia e considerată Raiul pe pămînt, fiind în mod repetat campioana probelor de fericire şi de nivel de trai, adică la social, la ecologie, la economie.

Conform statisticii personale, rod al periplului meu de ani de zile în Nord, Ţara lui Moş Crăciun e premiantă la lipsa de ospitalitate cu care-i întîmpină pînă şi pe veneticii albi, ca să nu mai vorbesc de etern indezirabili străini de altă culoare decît cea locală. Figurează pe podium şi la prea-plinul de sine şi autosuficienţa cu care băştinaşii se încredinţează reciproc că-s cei mai buni din lume şi mai bine ca la ei nu se poate. Atitudini păsămite perfect normale din moment ce-s legiferate de Statul lor providenţial prin măsuri anti-imigraţie şi pro-şovinism. În ciuda concurenţei acerbe, a tentativelor şi altor puteri de a spăla creierii propriilor supuşi în vederea obţinerii unei majorităţi de indivizi suficient de cretini ca să se identifice cu Statul, rezultate record în materie care să le depăşească pe cele norvegiene nu mai dă decît Danemarca, şi, eventual, Coasta de Fildeş, unde, într-o vreme riscai să fii omorît cu pietre de erai vinitură sau, doamne fereşte, chiar alb – postură pe care angelicii indigeni o identificau îndeobşte cu dracu.

Homo Nordicus de jos nu prea mai îşi colorează imaginarul cu Michiduţă, prin urmare n-are nici ochi să-i vadă pe străini, tratîndu-i cu o indiferenţă aparent neostilă atîta vreme cît aceştia nu-i atenteză la ochelarii de cal tăindu-i făţiş calea sau veniturile garantate. Un latino-balcanic stabilit pe tărîmuri scandinave ajunge să se creadă în Ţara Morţilor Vii de n-ar fi Mădularul Invizibil al Statului care să-i se mai strecoare din cînd în cînd în cur amintindu-i că şi Zombi-ul Suprem poate fi pasional.

Precum icebergul, apa sărată şi uleiul, tot asfel Statul, scandinavul şi străinul şi-au întemeiat un interesant menage a trois în care o să trăiască fericiţi pîn’ la adînci bătrîneţi atunci cînd s-a ciorboli şi legea firii după cea a banului. Ş-am încălecat p-o şa…

Voluntariat

„– Europa unită începe prin a împărți frățește chiar și mîncarea, Mihai!”
mă certa Ton Vink –capul asociației Festival Est-Vest, ONG promovînd patrimoniul est-european. Asta din pricină că numai eu mă opusesem cumpărăturilor în comun la apartamentul din sub-Alpi pus la dispoziția noastră, a stagiarilor francezi, georgieni și români.
Francezii se instalaseră înaintea noastră, ne așteptaseră cu un coșuleț de fructe exotice pe masă din care ne-au îmbiat să-mbucăm. Nu m-am lăsat rugat de două ori, eram rupt de foame după trei zile pe drum. Apoi ne-au cerut să le cotizăm ceva franci, că, de, fructele le luaseră pe banii lor.
Nu le-am dat un sfanț și nici la presiunile membriilor asociației n-am cedat. Insistau ca măcar pîinea s-o cumpărăm la un loc.
N-aveam nici un chef să-mi pape alții banii de hrană și de buzunar care costituiau plata pentru munca de om bun la toate în cadrul ONG-ului.
Eram scîrțan rău de tot. Adunam fiecare cent și mîncam ce era mai ieftin, adică junk food: des frites, des biscotes…
Intenționam la sfîrșitul voluntariatului să-mi cadorisesc tatăl fierar cu o sculă profesionistă de decupat fierotăniile, iar mama cu un robot de bucătărie profi. Astea erau în ochii sălășenilor simbolul bunăstării, surclasate doar de armele de distrugere în masă lemnoasă: drujbele Sthil\Husqvarna –pe care nu riscam să le achiziționez, nu din motive de ecologie, ci pentru că n-ar fi ajuns banii. Voluntarii nu cîștigau nici măcar cît o Au Pair- cea mai slabă simbrie pentru slugi- alea aveau măcar 300-400 euro, cu masa-casa bonus.
Asociația franțuzească prefera români, desigur nu fete, să știe vreo două boabe de franceză, să șofeze, și buni de hămălit. Mereu fuseseră mulțumiți de studenții timișoreni pîrliți, fără mofturi și care nici măcar nu se legau de catarg, cînd erau momiți și prostiți cu deloc originalele sirene culturalo-caritabile din marea farsă a non-profitului.
Cum la facultă eram singurul băiat din grupa de translatori franceză-engleză, a dat norocul peste mine să ies în lume, de data asta legal, cu viză și cu promisiunea rambursării transportului.
Am semnat orbește toate hîrtiile posibile ale acestui ONG francez de harponat bani publici sau privați ale diverselor fundații franțuzești sau europene. Scoteau cel puțin cam vreo sută , două de euro pe zi de fiecare voluntar sau stagiar, pe lîngă bugetul de cîteva milioane de franci supt de la județ.
Curat non-profit: numai bani aveau în cap. M-au prevenit să nu spun la nimeni că am semnat două cereri de sponsorizare pentru ei, cu aceeați destinație, deci ilegal, ambele aprobate. Una la Consiliul Europei, alta la o fundație tot europeană – Richter – parcă-i zicea. Asta cică ca să vadă dacă-mi pot deconta biletele de întors, luate de mine cu bani de împrumut, ulterior decontate și de Fundația Soroș.
Șeful ONG-ului, olandez, avea damblaua să facă profilul psihologic și comportamental al fiecărui stagiar care i-a trecut pragul. Mi-am descoperit dosarul și alte hîrtii la un an după, ca vizitator, cotrobăind din întîmplare prin arhiva lor ca să-mi actualizez adresele cunoștințelor făcute. Printre o droaie de alte caracterizări debile, ceea ce m-a scos din pepeni a fost că eram catalogat drept un tip necerebral, fără tăgadă manual. Colegul timișorean era etichetat drept un individ flegmatic, lent și la minte și-n reacții, dar profund.
Olandezul se lăuda că-i prieten cu Catrinel și Andrei Pleșu, care participaseră cu alți invitați la bîlciul său, la ediția dedicată României: cu Mircea Dinescu, Mircea Stănescu, Paul Goma , Ileana Mălăncioiu, etc.
Și eu mă împrietenisem în tura asta cu Radu Anton Roman și dădusem mîna cu Matei Vișniec, Veran Matic și Adam Michnik, bașca toată elita Georgiei-țara invitată de care ne ocupam. Ce mai, riscam să mă contaminez de cerebralism!

Am petrecut per ansamblu multe momente de complicitate cu est-europenii și de neînțelegeri amuzante cu vesticii. Un exemplu: la mesele festive, noi, esticii, ne formam bisericuțele noastre, care mai erau asediate de către vreun franțuz curios, care de obicei începea cam așa:
„– De unde sînteți, Monsieur?
– Eu, din România, din Transilvania, ceilalți de mai departe un pic.
– România, ce frumos! Să știți că și eu am niște prieteni acolo, la Odessa.”

Astfel prinsei gustul călătoriilor confortabile, sigure, al descoperirilor, al întîlnirilor și al prieteniilor facile, care nu obligă la nimic, ba chiar îs premiate cu dublul salariului minim mioritic.
La întoarcerea în țară cumpărasem cele două trofee pentru părinți, ba mai îmi rămăseseră și bani să huzuresc ca student vreo juma de an. La franci a trebuit să renunț în favoarea inspectorului de la Renel, care, însoțit de Poliție, era hotărît să-l bage la zdup pe babacu, practicant fervent al sporturilor favorite ale vieții la țară: printre care și furtul de curent.
În satul natal, oamenii nu făceau decît să muncească toată viața, cu sau fără rost. Cine se oprea era privit chiorîș, luat în derîdere, catalogat rapid de putoare și parazit.
Elev, venind de la școală de la Hațeg, îi observam pe navetiști cum ațipesc, cucuiind, dînd cu capul de geamul sau de scaunele autobuzului rîmă. Mă apuca groaza știind ce mă paște odată intrat în viața adultă.
Azi, cartea mea de muncă e aproape virgină, n-am reușit să muncesc mai mult de două , trei luni pe an, sezonier în Est, în Vest, în Nord, în Europa, în cea mai mare parte la negru, că la alb fusese ilegal. Sînt sigur că toate generațiile de workaholici din neamul meu, dacă m-ar putea vedea, s-ar întoarce –n groapă, satisfăcuți că în sfîrșit cineva i-a răzbunat puțin.

Unind Europa

Lucrai o săptămînă în Jardin des Sens și nu mai rezistai. Chiar că-și merita numele. Toate cele cinci simțuri îmi cedau acolo, pînă la sfîrșitul zilei, unul cîte unul. Și mîncarea îmi stătea-n gît. O fi fost raiul simțurilor celor ce plăteau o sută de euro pentru un rondel de morocov și o frunză de izmă călare pe un desen din sos lăbărțat, dar, pentru cărăușul din bucătărie și din sala de mese, era iadul.

Dezertînd, n-am primit nici un sfanț, nici pe hei-rupismul prestat deja, nici pe cheltuielile cu transportul, echiparea și instalarea după normele luxosului restaurant, ce nu mi-a decontat nimic. Mă alesesem cu peste 700 euro datorii la Cosmin, care m-a condus pînă la primul péage, la ieșire din Montpellier, să fac stopul spre Nancy unde mă aștepta Dorin.

N-am vînturat cartonul nici măcar zece minute că m-am și îmbarcat într-un camion cu numere de Suedia. După o scurtă tăcere, am stabilit să vorbim în engleză. M-am prezentat, și într-o oră deja știam cîte ceva unul despre altul. I-am spus cum am ajuns pe acolo, unde mă duc, și că n-am nici un plan. Mi-a zis că ia autostopiști ca să mai omoare din rutina drumului de un plictis inimaginabil. Dar nici nu prea mai sînt oameni la ocazie pe distanțe lungi.

Îl chema Zlatko, croat, emigrat în Scandinavia la începutul războiului iugoslav. Am descoperit că eram născuți în același an, în aceeași lună și-n aceeași zi. Zlatko avea planuri limpezi: făcea săptămînal Stockholm –Lisabona și retur contra la 2.500-3.000 de euro pe lună, pe care-i drămuia cu grijă, ca în cel mult trei ani să se întoarcă definitiv în Croația, cu bani destui ca să-și clădească o casă.

Am tras un pui de somn de vreo două ore pe patul din cabină. M-a trezit la pauza obligtorie într-o benzinărie și m-a invitat la masă. Gătea în parcarea de tiruri. Avea o mică bucătărie de campanie cu el:

– Mihai, eu de la hoții ăștia de francezi nu cumpăr nimic, nici măcar apă minerală. Ai văzut ce prețuri au? Jaf curat! Numai de la nemți mai iau una alta, așa, de depanare.

– Hai că dau eu o băutură caldă, după masă, Zlatko!

Îl văd cum îi piere zîmbetul de pe buze și se întunecă la față. Mă uit în spate. Tocmai trecuse unul, un alt tirist probabil, care se făcea că se uită în altă parte.

– Îl cunoști? Întreb eu.

– Nu, dar e sîrb.

– De unde știi?

– Nu știu, simt. Și m-a simțit și el, că s-a schimbat la față. Rănile conflictului încă nu s-au vindecat și n-o să se vindece cît trăim noi.

Am mai dormit un ceas. Eram în formă, îmi încărcasem iar bateriile. Zlatko îmi recomanda să nu-mi mai pierd vremea prin Vest sau prin România, ci să o tai în Nord, în Scandinavia. Ăla e locul pentru băieți ca mine. Mi-a lăsat numărul de mobil și mi-a zis să-l sun din timp dacă mai fac stopul pe distanțe lungi, că cine știe, poate e în drumul lui.

Se înserase și a ratat ieșirea de pe autostradă pentru Nancy. M-am dat jos cu aproape un kilometru mai departe și am luat-o înapoi la pas pe banda de urgență, pe contrasens, într-o simfonie de claxoane și o explozie de faruri. Am ajuns la ieșire simultan cu duba poliției care m-a și săltat:

– Vorbiți franceza, domnule? Actele, vă rog! Unde mergeți? Cum ați ajuns pe autostradă pe jos?

– Merg la Nancy, 32, rue Poincaré.

– Dar ce crezi că sîntem taxi? Nu știai că-i ilegal pe jos sau la autostop pe autostradă? Numai voi, românii, faceți d-astea. Gata, am ajuns în oraș. Poftim actele! Nu-ți dăm amendă. Dă-te jos și să nu se mai repete!

La Nancy, cu ajutorul lui Dorin și al unui mare proprietar de terenuri și de blocuri care ne-a dat să zugrăvim o scară de bloc contra la 2500 euro la amîndoi, am reușit să-mi achit datoria de 700.

După două săptămîni, un alt prieten comun- Piticu – a venit cu mașina după noi în Franța ca să facem sărbătorile de iarnă cu el și familia, în Alcala de Henares, principala colonie românească de lîngă Madrid.

Eu am mai stat la Piticu încă o lună să caut de lucru și nimic. Am plecat la țanc, taman cu cîteva săptămîni înainte de atentatele care au aruncat în aer trenurile cu navetiști români de pe ruta Alcala-Madrid cu care mai făceam naveta și eu. Cîțiva cunoscuți au și murit atunci, iar statul spaniol le-a despăgubit rudele de gradul întîi cu 50.000 euro și o rentă viageră de 2.500 euro pe lună.

M-am pus la autostop la ieșire din Madrid, la 7 dimineața. Se făcuse deja ora 13 și nimeni nu catadicsise nici măcar să încetinească la semnele mele, completate de cartonul pe care scrisesem cu majuscule: Barcelona.

Eram pe cale de a abandona și de a reîncerca iar a doua zi, cînd văd că încetinește un tir cu numere de Italia, iar prin geamul întredeschis se aude în românește:

– Unde mergi, bă? La Barcelona? –
– Cam pe acolo. Mă luați și pe mine?

– Drace! Doar nu ești român?

– Nuu! Îs sîrb! Glumii eu.

– Urcă! Dar vezi că eu mai opresc pe drum ca să-mi iau de mîncare și mai am și o încărcare undeva la țară.

Îl chema Cristi, bucureștean, stabilit de un an în Madrid. L-am pus în temă cu intenția mea de a vizita niște consăteni stabiliți pe lîngă Barcelona, ocazie cu care s-o și vizitez și eu pe îndelete.

Aveam vreo 600 de kilometri de parcurs. După o oră a oprit la un Mercado să-și ia mîncare. Ne-am regăsit la casă, eu cu un film foto, el cu un chorizo, un cașcaval și o chiflă, toate minuscule. Odată ajunși în cabină m-a întrebat dacă mi-e foame. Am zis că nu, că nu prea avea ce împărți și cu mine. Începu să rîdă, scoțînd de prin haină, de prin buzunare, tot felul de bunătăți. Cred că furase vreo 3-4 kile de alimente, tot ce era mai scump.

– Ia și mănîncă ce-ți poftește inima, că e de unde!

– Nu vă prea plătesc ăștia cu tirurile, nu?

– Ba plătesc și încă foarte bine! Fac 2000 de euro pe lună și nici n-am unde să-i cheltuiesc că-s tot în cursă. Eu nu fur de nevoie, ci din pasiune.

– Apăi dacă te prind? De unde pasiunea asta?

– N-au ce să-mi facă dacă fur sub 300 de euro, înainte era 500. Și spaniolii ăștia–s în urmă rău cu gineala, sînt în Lumea a Treia.

– În București ai învățat?

– Nu, acolo huzuream. Aveam tot ce-mi trebuie, că părinții au un magazin în Pantelimon care merge foarte bine. Am plecat în Germania acu trei ani cu tovarășii mei și acolo am învățat meserie. Dar nemții prind și ei repede, deci ne-au învățat și ei trucurile. Nici cu folia de aluminiu nu mai mergea. Nu mai aveam cui să-i vînd ce furam, crescuse concurența. Mai mult de 60 de euro pe zi nu scoteam.

– Am trimis acasă baloți întregi de haine nou-nouțe și colete cu electronice, la ai mei, să le vîndă. Ei credeau că-s businessman. De ar fi știut de unde-i marfa, cred că ar fi venit ei cu poliția ca să mă aducă acasă. Am fost și prins de cîteva ori , dar mi-au dat drumul că eram sub cota permisă.

Tot după tovarășii mei am ajuns tirist și aici. Se săturaseră de furat și și-au găsit job la Dekra- ăștia angajau camionagii cu zecile, majoritatea români. Nici măcar nu te testau la șoferie. Eu aveam carnetul din armată și experiență nada: La prima cursă m-am învărtit o zi întreagă prin parcări și drumuri lăturalnice ca să mă învăț.

După un timp am părăsit autostrada ca să încarce niște paie de la o fermă. Peisajul era sinistru: nu tu verdeață, nu tu copaci, nu tu ape curgătoare, numai lut galben, grohotiș și stînci. Deșert. După 400 de km am făcut iar pauză de alimentare, ocazie cu care Cristi a realizat că-și pierduse cardul de motorină. Am staționat pînă ne-a găsit un coleg de al lui, ce ne-a alimentat cu cardul său.

Se făcuse întuneric. Șoferul m-a liniștit, că n-are rost să mă debarce în Barcelona după miezul nopții, că nu mai prind nici un transport public, însă o să mă ducă el direct în localitatea unde mă așteptau sălășenii. Ne-am rătăcit de cîteva ori, ba chiar ne-am înțepenit sub un pod de sub care am ieșit, cu chiu cu vai, dar pînă la urmă m-a lăsat la destinație, nu înainte de a se oferi să mă ducă pînă în Franța sau Italia.

Am rămas cîteva zile la prieteni și să explorez metropola, apoi am ieșit iar la autostop spre Franța. Nu m-a luat nici dracu. Doar spre seară m-a avansat cu 30 de km un ofițer de poliție spaniol care zicea că a oprit din curiozitate să vadă cine face stopu într-o țară în care nu se ia la autostop. M-a lăsat într-o haltă mîncată de buruieni, de unde am urcat în primul tren. Nașul mi-a tăiat un bilet de 4 euro pentru stația terminus: Port Bou –pe graniță cu Franța. Din goana personalului de-a lungul coastei Mediteranei, am asistat la cel mai spectaculos apus de soare pe care l-am văzut vreodată.

După controlul de frontieră am luat al tren direct la Montpellier, cu 24 de euro, iar peste noapte am rămas la Cosmin , care mă aștepta în gară.

Dimineața m-a condus iar la peage la autostop. După 5 minute de așteptare, un tir încetinește și oprește în fața mea. Șoferul deschizînd portiera:

– Mihai, ce dracu faci iar aici? Ăsta trebuie să fie un semn!

Era Zlatko, croatul care cu două luni în urmă mă luase din același loc.

dializa economică

Imigrația e doza de sînge proaspăt al oricărei economii pe dializă. Aia nord americană s-ar însănătoși complet dacă ar da Alaska înapoi Rusiei, pe care a păcălit-o cu 4 $/km². Eventual și la pachet cu etern plictisitoarea Canadă. Perfuzia de sînge rus ce-ar urma, i-ar scoate lui Trump din cap zidul cu Mexicul, că din unul potențial cu Alaska, n-ar mai rămîne peste noapte, nici măcar ce a mai rămas din CAP-euri.