cerșit

Merită ajutați cei care cerșesc cu demnitate. Cine are demnitate preferă să moară decît să cerșească. Excepție fac artiștii.

oameni cu bani

N-am cunoscut niciodată oameni cu bani care să fie buni ori deștepți. Am auzit de la unii, cum că ar exista, că ei i-au întîlnit. Ba chiar merg cu fabulațiile pînă la a afirma că li-s prieteni buni. O dovadă în plus că cei fără bani nu-s neapărat mai breji.

Călăuza clandestinului amator

De prin anii ‘90, aflînd despre lumea de dincolo prin viu grai de la martori oculari, am început să am reverii cu the European Dream timp de ani de zile. Pînă atunci îmi fuseseră jinduirile setate exclusiv pe Raiul Sovietic datorită mărturiilor depuse de « Timur si baieţii săi » , „Tînăra gardă”, „Povestea unui om adevarat”, « Pe Donul liniştit şi de „Aşa s-a călit oţelul”. În mai puţin de cîteva luni, cîinii de pază ai democraţiei originale mi-au făcut praf lecturile şi tînjeala de a emigra în Rusia, ce rezistase pînă şi muşcăturilor date de Europa Liberă şi de Vocea Americii.

Pe aceea vreme de veselă amintire şi de proaspătă libertate visul european al omului de rînd nu evoluase încă la stadiul de căpşuniadă.

Aveam două opţiuni:

un obositor drum din provincie în înfricoşătorul Bucureşti, o noapte nedormită şi de coadă la intrările de tip abator în ambasadele Uniunii Europene, denumite popular şi „magazinele de vize”, unde atentai la dreptul de liberă circulatie, de regulă după ce mai înainte dădeai dreptul: între1.000 şi 3. 000 USD pentru ciozvîrta de viză Schengen – de turist sau în cazuri şi mai costisitoare şi mai rare chiar şi una de muncă. Mai lesna era şă mergi pe mîna intermediarilor de „chemări” cu 300 sau 400 USD una, tot prin presă şi tot la negru, însă şi cu mai puţine garanţii că ţi se va acorda viza. Patronii reali sau fictivi mai puteau solicita şi Paşapoarte de Serviciu.
un şi mai extenuant drum la frontiera Vestului cu una din ţările Estului şi apoi tot o noapte nedormită, totuşi una în care nu mai trebuia să stai la coadă cu durere în picioare prin labirintul de oţel, ci să ţi le iei la spinare prin păduri sau hăţişuri pînă traversai zona de tampon de 60-100 de km în care ospitalitatea era inexistentă şi în care erai returnat statului vecin înainte de perorarea mioritică a tradiţionalei cereri de azil fluierată la urechile surde ale însoţitorilor ciobăneştilor germani.
Opţiunea a doua, fiind mai puţin arzătoare la buzunar devenise sport naţional, un club de performanţă ce surclasa în rezultate pozitive şi în recrutări de ordinul zecilor de mii orice alt club de maraton internaţional, mai puţin pe cel mexican.

Ca orice tînăr sănătos la minte, care nu vroia să dea banul făcut pe altul nefăcut, am sărit peste prima opţiune. Nici nu ştiam cum e aia să faci bani, nici nu intenţionam să aflu. M-aş fi mulţumit cu venitul minim garantat de statul gazdă unui azilant, lăsînd munca pe seama şomerilor lacomi să facă mai multe parale.

Sărind aşadar peste birocraţie, am iesit la autostop într-o iarnă cu un metru de zăpadă, îmbrăcat în costum şi pantofi de nuntă, că de altceva mai bun nu dispuneam pentru prima ieşire din ţară. Cu noţiuni de germană de parabolică ca bagaj, considerînd că era şi prea de ajuns ca să mă descurc odată ce mă voi fi predat austriecilor.

Înainte de a ieşi din ţară, prin intermediul cumnatului, ce cocheta cu lumea interlopă a Timişoarei, am consultat o călăuză profesionistă, ce a binevoit pro bono chiar să-mi deseneze pe o schiţă amplasamentul grănicerilor unguri ce păzeau frontiera şi pentru austrieci, felul cum să ies din oraş pe lîngă o fabrică, direct în Austria, fără să mă rătăcesc prin hăţişuri în miez de noapte, plus alte detalii verbale.

La Nădlac, vameşul mi-a interzis să trec pe jos, iar ca să mă ajute ori/şi ca să se scape de mine m-a pus pe un autocar direcţia Budapesta. Şoferul român n-a îndrăznit să-mi ceară bani, probabil cu gîndul la vameş.

Bucuros că nu cheltuisem nici un sfanţ pînă la Budapest Nyugati, m-am interesat la gară cît costă şi am luat un bilet pentru Sopron –oraş la graniţă cu Austria. Forinţii primiţi rest i-am lăsat fără să vreau unor hoţi de buzunare care se aşezaseră cu mine pe bancă în timp ce aşteptam trenul. Mai rămăsesem doar cu cele 10 mărci germane din paşaportul pitit bine în ascunzătoarea din căptuşeala sacoului.

Pe trenul aproape gol erau doi naşi care mi-au ignorat biletul, şi, deşi nu scosesem o vorbuliţă, mi-au cerut actele : « – Papiren, papiren ! » Am scobăit după proaspăt dezvirginatul paşaport verde cu însemnele socialiste, palmînd şi bacnota din el. L-au întors pe toate părţile, s-au apucat să studieze poza alb–negru, au început să tremure, apoi au izbucnit amîndoi în hohote nestăpînite de rîs. Ce-i drept, nici eu nu m-aş fi recunoscut în poză. Mi-am adus aminte de vorba aia: « Cînd începi să semeni cu poza din paşaport, e momentul să te întorci acasă ». Poate o ştiau şi naşii.

Am ajuns pe la miezul nopţii într-un Sopron congelat de gheaţă şi zăpadă. Ieşirea din gară avea senzori la uşile de sticlă electrice ce glisau la apropierea mea. M-au fascinat, fiind o premieră pentru mine, dar am stat prea puţin locului, ca să nu mă dau de gol. Drîmboneam de frig în timp ce încercam să mă refugiez într-o scară de bloc timp de vreo două ore. Vezi să nu ! Toate erau codate. Nu mai văzusem nici aşa ceva vreodată. Călăuza mă sfătuise să nu mă-nvîrt prin locuri publice că-i plin de ginitori, de poliţie de frontieră în civil, care mă vor aresta.

Se făcuse ora două noaptea, clănţăneam într-una, am trecut la salt înainte şi am uitat de frig. Aveam drept repere luminile albe ale vămii în dreapta şi luminile galbene ale unităţii militare în stînga, în depărtare,. Am înotat cîteva zeci de minute prin zăpadă înainte de a fi orbit de un trasor apoi de proiectoare. Am fugit cît am putut dar m-au prins din faţă şi din spate. Cătuşe, percheziţie sumară, mă întrebau ce naţie sînt şi unde mi-s actele, dar n-am scos un cuvînt. La arest mi-au luat hainele de pe mine la puricat, în căptuşeală au dat peste harta desenată de mînă de călăuză, peste paşaport şi cele zece mărci. Ultimele i-au distrat la culme. Engleză nu ştiau, dar m-au întrebat în germană unde aveam de gînd să fug cu atîta bănet. Le-a pierit zîmbetul de pe buze cînd s-au uitat mai bine la schiţele de pe hîrtie. S-au apucat de dat telefoane, m-au băgat într-un birou, unde m-au ţinut în picioare, iar ei pe scaune după o masă pe care trona o lampă ce au fixat-o pe mine fumînd nervoşi. După o oră a venit unul, ce ştia engleză şi zicea că e ofiţer de la securitatea Ungariei, ca să-i relatez cum am aflat eu de amplasamentul soldăţeilor de pe frontieră. I-am cerut un scaun şi m-a refuzat, nu înainte de a-mi sufla fumul în nas în timp ce se chinuia să-mi bage şi lampa în ochi. Le-am spus că harta desenată am găşit-o pe jos în România. Au început toţi să rîdă. M-au pus să desenez şi eu o copie, şi mi-au comparat şi scrisul. Au admis că n-am desenat-o eu şi m-au rugat să inventez totuşi o altă poveste pînă dimineaţă. Un soldat m-a escortat pe hol, înghiontindu-mă cu arma de cîte ori nu ţineam mîinile sus cum mă puseseră să stau în faţa unui perete alb. După o oră m-au băgat într-un dormitor cu multe priciuri, după nişte gratii păzite de o santinelă. Am adormit instantaneu.

M-au trezit doi tineri colocatari ca să merg la micul dejun cu ei dacă vreau, dacă nu, să le fac paturile, pînă se-ntorc. M-a pufnit rîsul după ce le-am scanat fizicul şi am abordat santinela : «Do you speak English?» tocmai cînd îi venea schimbul care auzindu-mă a început să mă maimuţărească rîzînd şi repetîndu-i celuilalt de vreo cinci ori : «Do you speak English?»-ul meu. Ne-au escortat la cantină, unde niste bucătărese grase şi încruntate ne-au servit cu gulaş şi salată de varză. Am păpat tot şi am curăţat farfuria cu un coltuc de pîine, mulţumindu-le frumos în ungureşte. S-au luminat a faţă şi m-au îmbiat cu încă o porţie pe care am halit-o mai pe răsuflate.

Am fost chemat iar la interogatoriu de data asta cu un translator, un secui ce stîlea româna, dar într-o atmosferă mult mai relaxată, puteam sta jos, iar anchetatorul era în civil.. M-a întrebat cu simpatie printre altele ce studii am, cît costă un ou în România, şi ce aveam de gînd să fac în Austria fără nici un ban. Apoi mi-a adus la cunoştiinţă că, după lege, am afectat securitatea frontierelor Ungariei cu hîrtiuţa mea cu soldăţeii desenaţi şi drept urmare voi fi judecat şi risc să petrec minim trei luni la zdup. Dar dacă le spun cine a desenat-o scap cu mai puţin, doar o interdicţie de călătorie de cîteva zile pe paşaport. Mi-au spus că au o colaborare strînsă cu Poliţia Română, iar aceasta îmi poate asigura protecţia dacă mi-e frică de autorul hărţii. Mi-a zburat mintea imediat la programul american de protecţia martorilor şi am zîmbit larg. Mi-au adus un catalog cu poze de traficanţi de persoane. Am răsfoit cîteva pagini. Călăuza pe care o consultasem figura chiar pe a doua pagină.

Uite cum am făcut rost de hartă îi zic închizînd catalogul : « Eram într-un bar în Timişoara, iar la masa vecină un grup de bărbaţi se ridică şi pleacă, în urma lor rămânînd o hîrtie pe jos. Am luat-o şi am băgat-o-n buzunar. “

“- Cum îi zice la bar?”

“-Nu-mi aduc aminte că eram beat”

« – Cu cine ai băut ? »

« -Singur . »

« – La noi, înUngaria, numai boul se adapă singur! Aşadar ai găşit întîmplător o hartă de mînă şi drept urmare te-ai hotărît să treci clandestin în Austria, ca tot românul ? »

Translatorul m-a întrebat dacă am auzit de Fraţii Grimm şi dacă mă cred unul din ei. Eu i-am răspuns că am auzit de ei, dar că mi-e greu să-mi imaginez cum ar putea dovedi cineva că povestea mea nu e adevărată.

După două zile am prins o santinelă care avea ceva rudimente de germanogleză care mi-a dezvăluit că o să fim expulzaţi spre seară pentru că în celelalte unităţi militare de-a lungul graniţelor Magyarorsag-ului cu Schengen-ul austriac se capturaseră destui români ca să umple autobuzul puşcăriei.

Autobuzul ajunsese deja să fie ticsit după Hegyeshalom. Era unul destul de uzat, similar cu cel din “Con Air” şi “Alte 48 de ore”, tot din metal şi zăbrelit. Şoferul şi cei patru jandarmi erau despărţiţi de restul autobuzului de alt rînd de gratii prin care aceştia din urmă îşi strecurau bulanele ca să-i izbească cu sete pe cei care nu respectau consemnul de a nu se aşeza pe primele patru locuri din faţă. Treaba asta au făcut-o toată noaptea pentru că românii se aşezau pe scaunele cu pricina numai de-a dracului. N-am putut să-nchid un ochi din cauza urletelor, a zăngănelilor şi a zgomotului loviturilor. Nu ştiu cum de au rezistat jandarmii atîtea ore de hîrîială. Arestaţii o făceau cu schimbul, prin rotaţie. Am încercat să admir frumuseţile Panoniei printre zăbrele, dar nu prea se vedea în noapte mai nimic, iar pe ziuă nu mai era mare lucru de văzut. M-am concentrat pe studiul fizionomiei tovarăşilor mei descătuşaţi. Asemenea faună nu mai văzusem niciodată. Zdrahoni sau aşchliopantere, dar cu feţe crunte, cicatrici şi majoritatea cu dinţii din faţă lipsă. Cam 50 să fi fost. Aveau toţi un numitor comun : nu era niciunul gras sau blond. Păreau aproape toţi să se cunoască între ei. Nici unul nu m-a băgat în seamă. Aveam impresia că se uită prin mine sau că-s invizibil. E drept că nici eu n-am abordat pe nici unul din ei.

Odată ajunşi şi debarcaţi pe „No Man’s Land”-ul dintre Nagylak şi Nădlac, înainte de a fi predaţi Poliţiei de Frontieră mioritice, cvasitotalitatea pasagerilor, neavînd cătuşe, au tăbărît cu pumnii şi picioarele pe cei patru jăndari unguri, nu şi pe şofer, în urletele generale de întărîtare şi sub fluieraturile admirative ale vameşilor de pe partea română care n-au schiţat nici cel mai mic gest că ar dori să intervină. Busculada s-a încheiat la fel rapid cum a început.

Aceşti „Clandestins Sans Frontieres” s-au aşezat frumos la coadă in vama românească ca să-şi primească înapoi lucrurile confiscate şi paşapoartele, ştampilate cu cu interdicţiile de călătorie de rigoare. La coadă auzeam vameşul cum îi încuraja pe cei cărora le preda documentele : « -Lasă, bă,că nu-i nimic ! Mai încercaţi şi mîine. »

Cînd mi-a venit rîndul la ghişeu, ofiţerul mi-a înmînat plasa de un leu cu borcanul de nuci în miere şi sîngeretele, chiar şi bacnota de zece mărci germane. Lipsea doar schiţa călăuzei. Apoi mi-a răsfoit paşaportul şi m-a întrebat cu mirare : « – Tu ce dracu ai mai făcut ? Toată lumea are interdicţii de 24 sau de 48 de ore, numai a ta e de un an. Las’că mai poţi încerca şi prin Ucraina, apoi la polonezi…la nemţi e vraişte, pe aco’ chiar trece oricine vrea. »

Am ieşit la autostop către casă, consolat la gîndul că acasă mă aştepta un paşaport virgin, cel al fratelui meu geamăn, care n-a avut chef să mă însoţească, dar al cărui document de călătorie eram hotărît să–l botez sau deflorez în Vaterland. Dar asta-i altă poveste.