dramatizare

Mulți se mai dau traumatizați din copilărie. Cine a avut și un singur apropiat, părinte, sau frate sau orice altă persoană normală alături, ăla nu are nici pe dracu. Miorlăiala asta cu abuzul suferit e doar ca să mascheze alte neputințe, alte pofte și alte lașități. Că de, victimele-s întotdeauna de compătimit, nu -s de vină niciodată, și nici călăi din cînd în cînd.

dependență de trecut

Există locuri ale copilăriei la care nu se mai întoarce nici dracu. Odată plecați fiind buni plecați. Nu mă număr printre ei, și văd că Țara Hațegului are același efect asupra majorității foștilor ei copii. Nu ține de frumusețea locurilor, ci de intensitatea și autenticitatea trăirilor în interacțiunile din trecut, fie ele cît de rele. Probabil că între ticăloșii sinceri, asumați și cei de bună-credință prefăcuți, primii sunt mereu mai frecventabili.

post mortem

Idea copilărească, cum c-ar exista viață după moarte, nu e deloc puerilă, pentru că copiii nu-și bat capul cu așa ceva. Și e evident că nu se sfîrșește viața odată cu tine, dacă mori, cum pretindeau unii părinți pe vremuri: „ – Dacă murim noi, o să vă ia dracu!”. În cazul meu, de abia atunci a început adevărata viață.

programare de joacă

Pe vremea lu ceașcă, în Retezat veneau și oameni „grei”, adică cu funcții înalte, nomenclaturiști sau din Securitate. Cabanieri la Pietrele fiind babacii, iar eu copil, m-au pus să mă joc cu beizadeaua unui cuplu de privilegiați, la solicitarea expresă a acestora, îngrijorați să nu le facă copilul depresie , că n-are cu cine se juca. Desigur m-au corupt cu dulciuri și alte bunătățuri străine din abundență. Copilul, atașant, afectuos, plîngea cînd nu veneam sau dacă plecam, îmi plăcea să-l frustrez, probabil pentru că joaca nu pornise din inițiativa proprie. . Nu știu de ce am ura asta pe beizadele, acum. Că doar ele nu-s de vină că au avut părinții, ca și ai mei, peste medie de cretini.

empatie infantilă

Se știe că pruncii sesizează doar pe etape și în timp diferențele din capul adulților: mai întîi se prind de dorințele acestora, de abia mai apoi de credințele lor diferite, ulterior și de accesul lor la alte surse și baze de informații, iar într-un final conștientizează și că aceștia îi pot minți, manipula și să le ascundă emoțiile. De aia părinții au impresia că copiii lor se uită adesea la ei și nu îi ascultă mai mult decît pe un televizor.

receptivitate

Cică, cu cît ești mai receptiv și mai atent la oamenii din jur cînd ești mic, cu atît mai mult îți crește inteligența socială, empatia, înțelegerea situaților complexe, anticiparea și soluționarea lor și talentul de a lucra cu semenii. Ce vremuri interesante o așteaptă pe generația cu nasu-n ecran.

costum de catifea

Atît de bine o duceau cei de la țară pe vremea lu Ceaușescu, că pînă și micuțul meu sat de munte avusese un croitor de lux, pentru sătenii ce se săturaseră de prêt-à-porter, încît recurgeau la burghezisme gen haine la comandă. Hotărîți să rupă gura tîrgului, părinții m-au trimis să-mi ia măsurile croitorașul cel într-atît de viteaz, încît să se fi avîntat pe culmile prostiei subcarpatice și subumane. După ce m-a umplut de ace ca pe o păpușă voodoo, mi-a încropit un costumaș inimitabil de catifea, a cărui croială era ca și culoarea-i de cacao. I-am lăsat bacșiș creta furată de la școala aproape de corecție unde-mi ișpăseam pedeapsa educației naționale. În costumul ăla revoltător m-a prins și revoluția. Croitorașul cel viteaz n-a fost declarat și revoluționar, deși oricine îi văzuse operele ar fi putut să ateste că acestea ar fi putut genera revoltele populare de nestăpînit cel puțin pe plan local.

distanțare socială

Bieții copii care n-au cunoscut decît distanțare socială: de la computere, pokemoni, telefoane cu touch-screen, iar acu de la covid. Nu mai pot trăi decît aventura umană virtuală. Spre deosebire de noi ăștia, „decrețeii”, care am prins cel puțin un cincinal în Epoca de Aur, uniți în cuget și-n simțiri tactile, la cozile în care adăstam cîte juma de zi, striviți de atîta apropiere și de pasiunea furibundă cu care ne împingeam să mai prindem un ou la aprozar, vreun bilet la „Pe aripile vîntului”, sau măcar un volum din „Shogun”. De două ori era să mor ghilotinat, împins de puhoiul din spate direct cu capul prin geamurile nesecurit ale templelor foametei zilnice de rarități. Bine că măcar nu m-au pus să le și plătesc, că bătaie îmi luam oricum de la părinți. Statul dictatorial nu se mai încurca cu fleacuri.

Superman de baraj

Crescînd cu Superman și cu salba de baraje de pe Rîul Mare, cu mintea mea de copil inocent, nădăjduiam să se fisureze digul cel mai de sus, iar prin reacția în lanț să facă din Hațeg, măcar pentru cîteva ore, un adevărat lac de acumulare, numa bun să-mi pună eroul la încercare. Și fără Supermanul american, sigur orășelul ar fi renăscut din propriul nămol, cu noul decor cel puțin stimulînd simbolica industrie cinematografică românească la vreun SuperDracula Jurassic Park.

stiletto

pantofi cu toc ascuțit am văzut prima dată la maică-mea, pe cînd încercam să ies din pruncie. Atît de tare m-am speriat de tălpile-i cabrate, de degetele-i frînte de la picioare, de bătăturile-i cu leucoplast ce nu se mai dezlipea, că m-a luat groaza la gîndul că în viitor o să intru și eu în lumea adulților, adică la nebuni.

La scăldat

De copil stăteam toată vara cu gașca la scăldat în dorna pîrîului de munte, a cărei apă era destul de rece, dar nouă ni se părea caldă, neavînd cu ce o compara. Mă mai teroriza și întîrzia doar babacul, cu adunatul prunelor, că pe vremea aia erau prunii plini în fiecare an. În adolescență mergeam la două sate distanță, la Strei, un rîu și mai mare și mai cald. Apoi la Baraj la Hațeg, adevărat ștrand municipal, cu apa atît de clocită , că ni se părea termală. Mîncam răbdări prăjite și mere pădurețe. Nu-mi mai place de mult la scăldat, nici măcar la mare. Am stat doi ani jumate la Atlantic și nici măcar nu am intrat în apă. Nu știu ce o fi fost în capul meu cînd eram mai mic. Probabil gașca.